Am trecut astăzi pe lângă casa ta, da. Ştiu că e a ta, pentru că acolo îţi era şi maşina, altfel îmi permiteam să presupun că nu mai locuieşti acolo. M-au trecut tot felul de goluri: goluri de aer, goluri în stomac, goluri în suflet; de fapt, se şi confundă între ele uneori. Mi-aş fi dorit să te zăresc şi să te salut ca pe un vechi prieten. Dar nu, nu aşa şi nu acum, ci într-alt timp şi cu alte urme alergând în spate, cu alte începuturi umbrind.
Continuare, întrerupere. Brusc şi, totuşi, mocnit.
[…]
Eu pentru că nu mai pot, tu pentru că eşti incapabil. E ca un joc.
Eu pentru că nu mai pot, tu pentru că nu vrei.
Eu pentru că nu mai vreau să vreau să tot vreau de una singură, tu pentru că n-ai vrut. Şi nici n-ai cunoscut ce vrei, însă nu e loc pentru griji ori speranţe, nu vei cunoaşte. Cel puţin nu în viaţa asta. Şi chiar şi atunci când vei avea convingerea că vei şti, nu va fi decât o iluzie de-a ta. Încearcă pe cât posibil să fie doar a ta, va fi un moment util să-ţi valorifici egoismul. Vinde-ţi sufletul pentru material, dar nu te atinge de ale celorlalţi!
Ce păcat! Deja au apărut câteva pete…
Rămâne pe altădată. Poate într-o toamnă cu ploi şi soare.
