Pictură de pictură

Paris, Musée du Louvre.

Marele Paris

Culori, oameni de multe culori. Pana aici nimic deranjant. Un pic ciudat, dar fara sa deranjeze.
Multi arabi, africani, hispanici si ei cativa. Cu primii dintre ei am cea mai mare problema si anume ca sunt extrem de agasanti. A se traduce cu "libidinosi". Ce cuvant libidinos.
Ultima intamplare (din cele cateva pe care le am la activ, aproape zilnic) m-a infuriat si nu pentru faptul in sine, ci pentru ideea tot mai prezenta ca sentimentul de securitate (si ea, cat de cat relativa) incepe sa lipseasca din ce in ce mai mult. Oare cum e ca intr-un muzeu de stiinte naturale & co., plin de copii, sa te trezesti deodata urmarita la fiecare pas de un individ de origine araba? Raspuns: agasant si nu numai. Daca intr-un muzeu se intampla asta, ma gandesc ca pe strada e floare la ureche. Vorbim de un muzeu al Parisului, intr-o zona linistita, nu in nord unde e cunoscut prea bine faptul ca e mai sigur sa NU te duci pe acolo.
Parisul nu e nici pe departe povestea cu care am fost obisnuiti. La metrou miroase poate mai urat decat in Bucuresti (va imaginati a ce...), francezii sunt niste rasisti de clasa I (fara generalizare). E un oras frumos, prin arhitectura, istorie si ce mai ofera in domeniul culturii, nu si prin oameni. Nu trece zi in care sa nu vad in metrou sau in locurile aglomerate tigani romani pusi pe cersit sau... de ce nu, si altceva?
Singur in Paris e... cel putin interesant. Dupa experienta de azi, am plecat acasa, mi se taiase pofta de orice muzeu. Speriata, sun pe Andrei, vorbesc si cu Andreea M., ce faci in cazuri din astea? Recunosc, era prima data cand mi se intampla o faza asa aiurea si na, noroc cu telefonia mobila, ca altfel... probabil ca apelam la un gardian, in caz de forta majora. Oricum, dupa umila mea parere, parca as zice ca n-ar trebui sa se intample chestii ca asta. Totusi, o fi el Paris, dar e de doi bani la faze ca astea. Mai am putin si plec de aici in alta zona, mult mai linistita, a Frantei, sper ca acolo sa nu mai dau de nesimtiti ca astia. Ce bine!
Cu riscul de a parea rasista si speriata de bombe, incerc sa mai diger si putinul timp pe care il mai am de petrecut in Parisul demitizat. Vorba aia... oras frumos, pacat ca e locuit...

No trespassing here

Kodak Professional TRI-X 400TX

KOtcoDAK

Kodak Professional TRI-X 400TX

Stagiunea estivala numarul 22

Ma voi naste in iulie, in fiecare an, pe 4. Da, ar fi fost banal sa spun ca m-am nascut, pentru ca, practic, in fiecare an ma nasc mereu. De ce? Uite, pentru ca de fiecare data am alte sperante in ziua asta, imi doresc in anul urmator altceva mereu, si totusi cam aceleasi lucruri, insa in alte decoruri si cu alte personaje (mai mult sau mai putin). Adica vreau sa joc intr-o alta piesa de teatru, in alta stagiune. Si imi doresc de data asta sa fie cu actori mai mari si mai apreciati decat cei din anul precedent. Cu cei buni voi pastra legatura, pe cei oportunisti ii voi trimite la recalificare, probabil si-au gresit vocatia. Mai mult ca sigur ca voi invata si de la unii si de la altii cate ceva. Apoi, voi uita de cativa. Sau pur si simplu, ma voi pierde de ei. Nu e neaparat rau.
Asadar, sperantele echivaleaza cu (re)nasterea. Cred ca imi puteti da dreptate: la fiecare inceput sperati la lucruri frumoase, nu? Cam asa e cand, de exemplu, se naste un copil, te gandesti la ce viata va avea, te gandesti sa aiba parte de una frumoasa, normal, nu speri la neajunsuri materiale sau sufletesti (de multe ori, aici e cheia).
Intrebati-i pe ai vostri cum era ziua cand v-ati nascut voi? Eu una nu mai tin minte (:, dar cel mai bine ar fi sa intreb pe cei care erau prin preajma (mama, sis, tata…). Cred ca la mine era o zi cu calda, cu soare. Ma bucur ca m-am nascut atunci si nu in alta zi, ziua mea este perfecta. Ma intreb daca ziua, de fapt luna (anotimpul) in care ai aparut in piesa are vreo legatura cu tot ce esti tu, cu firea ta. Imi pare bine ca nu m-am nascut iarna, nu stiu de ce. Asta nu inseamna ca nu ma bucur pentru prietenii mei nascuti iarna, dar pur si simplu imi place data asta, pusa in iulie, la inceput. In plus, o natiune intreaga sarbatoreste in aceeasi zi cu mine :)).
In cea de-a 22-a stagiune ce va incepe, mi-as dori… de fapt nici nu stiu ce sa imi doresc mai intai. Vreau ceva bun (nu tort, poate o inghetata da). Vreau certitudinea ca poate fi mai bine. Nu vreau o stagiune fara probleme (suna ciudat,nu?), nu se poate fara, vreau doar sa fiu curajoasa sa le infrunt cu bine, iar apoi sa imi spun: “Grozav, Lorena, te-ai descurcat de minune!”. Si asta o sa si caut. Vreau multa putere de munca si vreau sa am timpul ocupat cu lucruri sa imi faca placere. Si mai vreau sa mai incerc si un alt hobby, vreau regizori buni, scenografi la fel, vreau o echipa de profesionisti, iar spectatorii ce se vor perinda prin salile de spectacol in care vom juca sa fie critici, dar constructivi. In piesa asta, nu doar publicul decide. Mai e un regizor, mare de tot.
Ca incheiere, mi-am dat seama ca habar n-am ce sa scriu, poate ca inca nu e nimic de incheiat, piesa merge mai departe, cu un nou act!
N-am sa inchei nimic.

PS.: Numele de "iulie" vine de la Iulius Caesar, care s-a nascut in aceasta luna. (abia ce am aflat)