Urmarind fotoreportajele impecabile de pe pagina de internet a The Boston Globe, am dat de unul dureros de real, cumplit: Kazakhstan's radioactive legacy. Cu fiecare fotografie derulata, sentimentul de furie se cuibarea in mine, incercand sa iasa la suprafata. Si cam atat. Ca nu avea ce sa faca.
Suntem saraci, o tara de sarmani, asa e. Niste sarmani care probabil nu s-au gandit de prea multe ori ca exista altii prin alte parti care sufera, nu pentru ca n-ar avea ultimul model de Porsche ori Maybach, ci doar pentru ca unii mari de tot s-au gandit sa se joace un pic de-a chimia, de-a Dumnezeu si altele, nu in laborator, ci pe terenul de joaca. Si ce farmec ar mai avea daca nu ar exista si niste urmari fatale? Niciunul, exact. Consecintele le plamadesc, traiesc, simt prin toti porii cei de acolo. Noi, mai putin, mult mai putin.
Asa ca inainte sa mai umpleti caruturile hipermarketurilor cu tone de mancare si bautura pe care le veti baga in voi fara pic de ratiune, ganditi-va ca nu toate's asa roz precum ar parea. Faceti un efort minim sa gasiti si ceva mai nenorocit decat voi. Pe viata. Pe multe vieti.
Vor mai urma.
Craciun fericit!
Trist dar adevarat
RăspundețiȘtergereIntradevar este un reportaj valoros din punct de vedere ziaristic si care ne dezvaluie o realitate cumplita, cu care in general nu suntem familiarizati. Sentimentul de furie si neputinta insa, le putem incerca de fiecare data cand calatorim prin Romania noastra, de exemplu atunci cand ajungem la Cpsa Mica. Cred ca dupa Cernobal si Kazahstan, Copsa Mica urmeaza ca numar de copii nascuti cu malformatii.
RăspundețiȘtergere