Paris, iulie 2010.
marți, 26 octombrie 2010
duminică, 17 octombrie 2010
vineri, 17 septembrie 2010
Nimic, nimic?
"Vreau sa plec din tara, ca sa nu mai iau spaga."
Este declaratia unui medic roman. Si poate a multor altora.
Sistemul (ca tot e la moda cuvantul) de sanatate romanesc mai are putin si face POC!, cu ajutorul si toata priceperea domnului Boc, dar nu numai a lui. Sanatatea, educatia, ambele sunt troznite grav. Ma gandesc la ramurile astea pentru ca in ele sunt direct implicata. Ma gandesc acum ca pentru faptul ca apropiatii mei si eu am beneficiat de ingrijiri medicale corespunzatoare fara sa dam spaga, suntem binecuvantati, asa se zice, mai nou. Nu ca ar fi fost ceva normal, nu. Alti cunoscuti au fost nevoiti sa dea si spaga, ca, na, ne-a spus-o si domnul Basescu, asta-i viata.
Pana la urma, de judecat nu prea ai dreptul, daca nu cunosti. Medicii pleaca. Oare cat de mare sa fie umilinta sa ajungi sa iei spaga pentru ca drepturile banesti care ti se cuvin si pe care, zic eu, le-ai muncit ani de zile, studiind si tocindu-ti creierii in scopuri nobile, nu-ti ajung pentru o viata la limita decentei? Banuiesc ca destul de mare.
Pe de alta parte, daca toti cei capabili de schimbare pleaca, ce se va intampla? Cum sa se produca ea, daca nu are cine sa o faca?
Am prieteni care vor s-o taie din tara. Altii sunt de mult dusi.
Despre ciorditorii din fruntea tarii and co. s-a scris si am o presimtire ca nu se termina prea curand. Dar daca, in naivitatea mea, am aduce conducatori straini, ca acum o suta si ceva de ani? Daca nimeni de aici nu vrea si nu e in stare sa faca CEVA, de ce nu cerem ajutor de afara? Nu stiu. Nu inteleg. La fel cum nu inteleg cum, desi toata lumea spunea acum ceva timp ca nu-l mai voteaza pe Basescu, ca printr-o minune cereasca, tot el a iesit. Surpriza, nu-i asa?
Ma uitam azi la stiri si mi-am dat seama ca situatia e mult mai grava decat mi-am imaginat eu sau decat am vrut sa imi imaginez. Ma mai uit si la impertinenta afisata de cei sus-pusi. Impertintenta, nesimtire, culmea tupeului, numiti-o cum vreti. E ca intr-un film prost.
Sunt curioasa daca in 22 septembrie or sa se puna toti sindicalistii de acord sa iasa in strada, pentru ca, se pare, asta e ultima solutie ramasa. Mai e putin si vom vedea.
Chiar nu se mai poate face nimic? Nimic, nimic?
Pentru ca stiu ca unii nu sunt convinsi ca Base & friends sunt praf si pulbere la capitolul "Sa fie un trai decent, da' pentru toti", iaca si un filmulet pentru lamuriri suplimentare.
Numa' bine!
Este declaratia unui medic roman. Si poate a multor altora.
Sistemul (ca tot e la moda cuvantul) de sanatate romanesc mai are putin si face POC!, cu ajutorul si toata priceperea domnului Boc, dar nu numai a lui. Sanatatea, educatia, ambele sunt troznite grav. Ma gandesc la ramurile astea pentru ca in ele sunt direct implicata. Ma gandesc acum ca pentru faptul ca apropiatii mei si eu am beneficiat de ingrijiri medicale corespunzatoare fara sa dam spaga, suntem binecuvantati, asa se zice, mai nou. Nu ca ar fi fost ceva normal, nu. Alti cunoscuti au fost nevoiti sa dea si spaga, ca, na, ne-a spus-o si domnul Basescu, asta-i viata.
Pana la urma, de judecat nu prea ai dreptul, daca nu cunosti. Medicii pleaca. Oare cat de mare sa fie umilinta sa ajungi sa iei spaga pentru ca drepturile banesti care ti se cuvin si pe care, zic eu, le-ai muncit ani de zile, studiind si tocindu-ti creierii in scopuri nobile, nu-ti ajung pentru o viata la limita decentei? Banuiesc ca destul de mare.
Pe de alta parte, daca toti cei capabili de schimbare pleaca, ce se va intampla? Cum sa se produca ea, daca nu are cine sa o faca?
Am prieteni care vor s-o taie din tara. Altii sunt de mult dusi.
Despre ciorditorii din fruntea tarii and co. s-a scris si am o presimtire ca nu se termina prea curand. Dar daca, in naivitatea mea, am aduce conducatori straini, ca acum o suta si ceva de ani? Daca nimeni de aici nu vrea si nu e in stare sa faca CEVA, de ce nu cerem ajutor de afara? Nu stiu. Nu inteleg. La fel cum nu inteleg cum, desi toata lumea spunea acum ceva timp ca nu-l mai voteaza pe Basescu, ca printr-o minune cereasca, tot el a iesit. Surpriza, nu-i asa?
Ma uitam azi la stiri si mi-am dat seama ca situatia e mult mai grava decat mi-am imaginat eu sau decat am vrut sa imi imaginez. Ma mai uit si la impertinenta afisata de cei sus-pusi. Impertintenta, nesimtire, culmea tupeului, numiti-o cum vreti. E ca intr-un film prost.
Sunt curioasa daca in 22 septembrie or sa se puna toti sindicalistii de acord sa iasa in strada, pentru ca, se pare, asta e ultima solutie ramasa. Mai e putin si vom vedea.
Chiar nu se mai poate face nimic? Nimic, nimic?
Pentru ca stiu ca unii nu sunt convinsi ca Base & friends sunt praf si pulbere la capitolul "Sa fie un trai decent, da' pentru toti", iaca si un filmulet pentru lamuriri suplimentare.
Numa' bine!
miercuri, 25 august 2010
Fragmente din nescris
Am trecut astăzi pe lângă casa ta, da. Ştiu că e a ta, pentru că acolo îţi era şi maşina, altfel îmi permiteam să presupun că nu mai locuieşti acolo. M-au trecut tot felul de goluri: goluri de aer, goluri în stomac, goluri în suflet; de fapt, se şi confundă între ele uneori. Mi-aş fi dorit să te zăresc şi să te salut ca pe un vechi prieten. Dar nu, nu aşa şi nu acum, ci într-alt timp şi cu alte urme alergând în spate, cu alte începuturi umbrind.
Continuare, întrerupere. Brusc şi, totuşi, mocnit.
[…]
Eu pentru că nu mai pot, tu pentru că eşti incapabil. E ca un joc.
Eu pentru că nu mai pot, tu pentru că nu vrei.
Eu pentru că nu mai vreau să vreau să tot vreau de una singură, tu pentru că n-ai vrut. Şi nici n-ai cunoscut ce vrei, însă nu e loc pentru griji ori speranţe, nu vei cunoaşte. Cel puţin nu în viaţa asta. Şi chiar şi atunci când vei avea convingerea că vei şti, nu va fi decât o iluzie de-a ta. Încearcă pe cât posibil să fie doar a ta, va fi un moment util să-ţi valorifici egoismul. Vinde-ţi sufletul pentru material, dar nu te atinge de ale celorlalţi!
Ce păcat! Deja au apărut câteva pete…
Rămâne pe altădată. Poate într-o toamnă cu ploi şi soare.
Continuare, întrerupere. Brusc şi, totuşi, mocnit.
[…]
Eu pentru că nu mai pot, tu pentru că eşti incapabil. E ca un joc.
Eu pentru că nu mai pot, tu pentru că nu vrei.
Eu pentru că nu mai vreau să vreau să tot vreau de una singură, tu pentru că n-ai vrut. Şi nici n-ai cunoscut ce vrei, însă nu e loc pentru griji ori speranţe, nu vei cunoaşte. Cel puţin nu în viaţa asta. Şi chiar şi atunci când vei avea convingerea că vei şti, nu va fi decât o iluzie de-a ta. Încearcă pe cât posibil să fie doar a ta, va fi un moment util să-ţi valorifici egoismul. Vinde-ţi sufletul pentru material, dar nu te atinge de ale celorlalţi!
Ce păcat! Deja au apărut câteva pete…
Rămâne pe altădată. Poate într-o toamnă cu ploi şi soare.
duminică, 22 august 2010
marți, 27 iulie 2010
vineri, 23 iulie 2010
Marele Paris
Culori, oameni de multe culori. Pana aici nimic deranjant. Un pic ciudat, dar fara sa deranjeze.
Multi arabi, africani, hispanici si ei cativa. Cu primii dintre ei am cea mai mare problema si anume ca sunt extrem de agasanti. A se traduce cu "libidinosi". Ce cuvant libidinos.
Ultima intamplare (din cele cateva pe care le am la activ, aproape zilnic) m-a infuriat si nu pentru faptul in sine, ci pentru ideea tot mai prezenta ca sentimentul de securitate (si ea, cat de cat relativa) incepe sa lipseasca din ce in ce mai mult. Oare cum e ca intr-un muzeu de stiinte naturale & co., plin de copii, sa te trezesti deodata urmarita la fiecare pas de un individ de origine araba? Raspuns: agasant si nu numai. Daca intr-un muzeu se intampla asta, ma gandesc ca pe strada e floare la ureche. Vorbim de un muzeu al Parisului, intr-o zona linistita, nu in nord unde e cunoscut prea bine faptul ca e mai sigur sa NU te duci pe acolo.
Parisul nu e nici pe departe povestea cu care am fost obisnuiti. La metrou miroase poate mai urat decat in Bucuresti (va imaginati a ce...), francezii sunt niste rasisti de clasa I (fara generalizare). E un oras frumos, prin arhitectura, istorie si ce mai ofera in domeniul culturii, nu si prin oameni. Nu trece zi in care sa nu vad in metrou sau in locurile aglomerate tigani romani pusi pe cersit sau... de ce nu, si altceva?
Singur in Paris e... cel putin interesant. Dupa experienta de azi, am plecat acasa, mi se taiase pofta de orice muzeu. Speriata, sun pe Andrei, vorbesc si cu Andreea M., ce faci in cazuri din astea? Recunosc, era prima data cand mi se intampla o faza asa aiurea si na, noroc cu telefonia mobila, ca altfel... probabil ca apelam la un gardian, in caz de forta majora. Oricum, dupa umila mea parere, parca as zice ca n-ar trebui sa se intample chestii ca asta. Totusi, o fi el Paris, dar e de doi bani la faze ca astea. Mai am putin si plec de aici in alta zona, mult mai linistita, a Frantei, sper ca acolo sa nu mai dau de nesimtiti ca astia. Ce bine!
Cu riscul de a parea rasista si speriata de bombe, incerc sa mai diger si putinul timp pe care il mai am de petrecut in Parisul demitizat. Vorba aia... oras frumos, pacat ca e locuit...
Multi arabi, africani, hispanici si ei cativa. Cu primii dintre ei am cea mai mare problema si anume ca sunt extrem de agasanti. A se traduce cu "libidinosi". Ce cuvant libidinos.
Ultima intamplare (din cele cateva pe care le am la activ, aproape zilnic) m-a infuriat si nu pentru faptul in sine, ci pentru ideea tot mai prezenta ca sentimentul de securitate (si ea, cat de cat relativa) incepe sa lipseasca din ce in ce mai mult. Oare cum e ca intr-un muzeu de stiinte naturale & co., plin de copii, sa te trezesti deodata urmarita la fiecare pas de un individ de origine araba? Raspuns: agasant si nu numai. Daca intr-un muzeu se intampla asta, ma gandesc ca pe strada e floare la ureche. Vorbim de un muzeu al Parisului, intr-o zona linistita, nu in nord unde e cunoscut prea bine faptul ca e mai sigur sa NU te duci pe acolo.
Parisul nu e nici pe departe povestea cu care am fost obisnuiti. La metrou miroase poate mai urat decat in Bucuresti (va imaginati a ce...), francezii sunt niste rasisti de clasa I (fara generalizare). E un oras frumos, prin arhitectura, istorie si ce mai ofera in domeniul culturii, nu si prin oameni. Nu trece zi in care sa nu vad in metrou sau in locurile aglomerate tigani romani pusi pe cersit sau... de ce nu, si altceva?
Singur in Paris e... cel putin interesant. Dupa experienta de azi, am plecat acasa, mi se taiase pofta de orice muzeu. Speriata, sun pe Andrei, vorbesc si cu Andreea M., ce faci in cazuri din astea? Recunosc, era prima data cand mi se intampla o faza asa aiurea si na, noroc cu telefonia mobila, ca altfel... probabil ca apelam la un gardian, in caz de forta majora. Oricum, dupa umila mea parere, parca as zice ca n-ar trebui sa se intample chestii ca asta. Totusi, o fi el Paris, dar e de doi bani la faze ca astea. Mai am putin si plec de aici in alta zona, mult mai linistita, a Frantei, sper ca acolo sa nu mai dau de nesimtiti ca astia. Ce bine!
Cu riscul de a parea rasista si speriata de bombe, incerc sa mai diger si putinul timp pe care il mai am de petrecut in Parisul demitizat. Vorba aia... oras frumos, pacat ca e locuit...
vineri, 9 iulie 2010
luni, 5 iulie 2010
vineri, 2 iulie 2010
Stagiunea estivala numarul 22
Ma voi naste in iulie, in fiecare an, pe 4. Da, ar fi fost banal sa spun ca m-am nascut, pentru ca, practic, in fiecare an ma nasc mereu. De ce? Uite, pentru ca de fiecare data am alte sperante in ziua asta, imi doresc in anul urmator altceva mereu, si totusi cam aceleasi lucruri, insa in alte decoruri si cu alte personaje (mai mult sau mai putin). Adica vreau sa joc intr-o alta piesa de teatru, in alta stagiune. Si imi doresc de data asta sa fie cu actori mai mari si mai apreciati decat cei din anul precedent. Cu cei buni voi pastra legatura, pe cei oportunisti ii voi trimite la recalificare, probabil si-au gresit vocatia. Mai mult ca sigur ca voi invata si de la unii si de la altii cate ceva. Apoi, voi uita de cativa. Sau pur si simplu, ma voi pierde de ei. Nu e neaparat rau.
Asadar, sperantele echivaleaza cu (re)nasterea. Cred ca imi puteti da dreptate: la fiecare inceput sperati la lucruri frumoase, nu? Cam asa e cand, de exemplu, se naste un copil, te gandesti la ce viata va avea, te gandesti sa aiba parte de una frumoasa, normal, nu speri la neajunsuri materiale sau sufletesti (de multe ori, aici e cheia).
Intrebati-i pe ai vostri cum era ziua cand v-ati nascut voi? Eu una nu mai tin minte (:, dar cel mai bine ar fi sa intreb pe cei care erau prin preajma (mama, sis, tata…). Cred ca la mine era o zi cu calda, cu soare. Ma bucur ca m-am nascut atunci si nu in alta zi, ziua mea este perfecta. Ma intreb daca ziua, de fapt luna (anotimpul) in care ai aparut in piesa are vreo legatura cu tot ce esti tu, cu firea ta. Imi pare bine ca nu m-am nascut iarna, nu stiu de ce. Asta nu inseamna ca nu ma bucur pentru prietenii mei nascuti iarna, dar pur si simplu imi place data asta, pusa in iulie, la inceput. In plus, o natiune intreaga sarbatoreste in aceeasi zi cu mine :)).
In cea de-a 22-a stagiune ce va incepe, mi-as dori… de fapt nici nu stiu ce sa imi doresc mai intai. Vreau ceva bun (nu tort, poate o inghetata da). Vreau certitudinea ca poate fi mai bine. Nu vreau o stagiune fara probleme (suna ciudat,nu?), nu se poate fara, vreau doar sa fiu curajoasa sa le infrunt cu bine, iar apoi sa imi spun: “Grozav, Lorena, te-ai descurcat de minune!”. Si asta o sa si caut. Vreau multa putere de munca si vreau sa am timpul ocupat cu lucruri sa imi faca placere. Si mai vreau sa mai incerc si un alt hobby, vreau regizori buni, scenografi la fel, vreau o echipa de profesionisti, iar spectatorii ce se vor perinda prin salile de spectacol in care vom juca sa fie critici, dar constructivi. In piesa asta, nu doar publicul decide. Mai e un regizor, mare de tot.
Ca incheiere, mi-am dat seama ca habar n-am ce sa scriu, poate ca inca nu e nimic de incheiat, piesa merge mai departe, cu un nou act!
N-am sa inchei nimic.
PS.: Numele de "iulie" vine de la Iulius Caesar, care s-a nascut in aceasta luna. (abia ce am aflat)
Asadar, sperantele echivaleaza cu (re)nasterea. Cred ca imi puteti da dreptate: la fiecare inceput sperati la lucruri frumoase, nu? Cam asa e cand, de exemplu, se naste un copil, te gandesti la ce viata va avea, te gandesti sa aiba parte de una frumoasa, normal, nu speri la neajunsuri materiale sau sufletesti (de multe ori, aici e cheia).
Intrebati-i pe ai vostri cum era ziua cand v-ati nascut voi? Eu una nu mai tin minte (:, dar cel mai bine ar fi sa intreb pe cei care erau prin preajma (mama, sis, tata…). Cred ca la mine era o zi cu calda, cu soare. Ma bucur ca m-am nascut atunci si nu in alta zi, ziua mea este perfecta. Ma intreb daca ziua, de fapt luna (anotimpul) in care ai aparut in piesa are vreo legatura cu tot ce esti tu, cu firea ta. Imi pare bine ca nu m-am nascut iarna, nu stiu de ce. Asta nu inseamna ca nu ma bucur pentru prietenii mei nascuti iarna, dar pur si simplu imi place data asta, pusa in iulie, la inceput. In plus, o natiune intreaga sarbatoreste in aceeasi zi cu mine :)).
In cea de-a 22-a stagiune ce va incepe, mi-as dori… de fapt nici nu stiu ce sa imi doresc mai intai. Vreau ceva bun (nu tort, poate o inghetata da). Vreau certitudinea ca poate fi mai bine. Nu vreau o stagiune fara probleme (suna ciudat,nu?), nu se poate fara, vreau doar sa fiu curajoasa sa le infrunt cu bine, iar apoi sa imi spun: “Grozav, Lorena, te-ai descurcat de minune!”. Si asta o sa si caut. Vreau multa putere de munca si vreau sa am timpul ocupat cu lucruri sa imi faca placere. Si mai vreau sa mai incerc si un alt hobby, vreau regizori buni, scenografi la fel, vreau o echipa de profesionisti, iar spectatorii ce se vor perinda prin salile de spectacol in care vom juca sa fie critici, dar constructivi. In piesa asta, nu doar publicul decide. Mai e un regizor, mare de tot.
Ca incheiere, mi-am dat seama ca habar n-am ce sa scriu, poate ca inca nu e nimic de incheiat, piesa merge mai departe, cu un nou act!
N-am sa inchei nimic.
PS.: Numele de "iulie" vine de la Iulius Caesar, care s-a nascut in aceasta luna. (abia ce am aflat)
marți, 29 iunie 2010
sâmbătă, 19 iunie 2010
vineri, 14 mai 2010
În acea zi de mai
Idei musteau în aer, să stai şi să tot stai,
Şi asta a fost totul în acea zi de mai.
joi, 6 mai 2010
vineri, 30 aprilie 2010
sâmbătă, 20 martie 2010
Ca-ntre fete...
Ce zi astazi...
Am inceput-o devreme de tot, 6 si un pic... M-am straduit sa mai dorm pana la 8.15 cand era ora oficiala de trezire. Nicio sansa. In fine, m-am trezit pe bune, m-am pregatit pentru excursia cu orasul.ro. Excursie lungaaaa, prafoasa, dar haioasa, luata per total... Nu despre excursie e vorba acum, e vorba ca am iesit apoi cu sora-mea, asa ca fetele :)
Asa ca, asa prafuita toata cum eram si obosita, ne-am dat intalnire in Romana, la metrou. Nu tin minte sa ne fi intalnit acolo pana acum, de cand suntem in Bucuresti. Am mers si am mancat impreuna, ne-am holbat la carti prin librarie, ne-am luat bilete la film si, cum e normal, am mai ras de unul-altul, ca intre surori :))
A fost fun, sa pierdem vremea in oras, ciudat fiind ca n-am mai facut asta impreuna de ani buni, cred... Ma gandesc ca ar trebui sa redescopar bucuriile mai mici decat sa astept sa se intample o minune globala care sa ma scape de belele de zi cu zi. Stiu, suna a cliseu, dar cam asa vine treaba, daca stai sa iei la bani marunti treaba. Si, asa cum Florina mi-a zis, eu stau prea mult sa analizez lucrurile :)) Prea rationala. Altii spun ca sunt prea ingaduitoare. Unde e adevarul? Cum sunt, de fapt? Habar n-am. Nu stiu. Nici nu cred ca are sens sa il caut, in definitiv nu voi reusi niciodata sa multumesc pe toata lumea si asta atrage dupa sine dezamagire, nefericire si alti termeni de genul. Poate ca ar trebui sa ma ghidez dupa ideea ca nu voi sti niciodata cum e ceva ce ma intereseaza daca nu incerc, ca sa nu am apoi regrete. E si asta un punct de vedere. Ar trebui sa fiu mai indrazneata, ar trebui sa... pfff, any other suggestions? I'm open to read them, not necessarily to apply them.
In rest... Se vede ca a venit primavara pe bune, fiindca alergia mea la polen e in floare, fatza ma mananca ceva de groaza, plus roseatza :) Nu-i problema.
Gimnastica de azi a fost din belsug, nu gluma.
Cred ca avem nevoie de mai multe iesiri de genul asta; eu as prefera in afara Bucurestiului, pentru 2 zile, sa nu ne grabim.
Intotdeauna e loc de mai bine.
Lorena
Am inceput-o devreme de tot, 6 si un pic... M-am straduit sa mai dorm pana la 8.15 cand era ora oficiala de trezire. Nicio sansa. In fine, m-am trezit pe bune, m-am pregatit pentru excursia cu orasul.ro. Excursie lungaaaa, prafoasa, dar haioasa, luata per total... Nu despre excursie e vorba acum, e vorba ca am iesit apoi cu sora-mea, asa ca fetele :)
Asa ca, asa prafuita toata cum eram si obosita, ne-am dat intalnire in Romana, la metrou. Nu tin minte sa ne fi intalnit acolo pana acum, de cand suntem in Bucuresti. Am mers si am mancat impreuna, ne-am holbat la carti prin librarie, ne-am luat bilete la film si, cum e normal, am mai ras de unul-altul, ca intre surori :))
A fost fun, sa pierdem vremea in oras, ciudat fiind ca n-am mai facut asta impreuna de ani buni, cred... Ma gandesc ca ar trebui sa redescopar bucuriile mai mici decat sa astept sa se intample o minune globala care sa ma scape de belele de zi cu zi. Stiu, suna a cliseu, dar cam asa vine treaba, daca stai sa iei la bani marunti treaba. Si, asa cum Florina mi-a zis, eu stau prea mult sa analizez lucrurile :)) Prea rationala. Altii spun ca sunt prea ingaduitoare. Unde e adevarul? Cum sunt, de fapt? Habar n-am. Nu stiu. Nici nu cred ca are sens sa il caut, in definitiv nu voi reusi niciodata sa multumesc pe toata lumea si asta atrage dupa sine dezamagire, nefericire si alti termeni de genul. Poate ca ar trebui sa ma ghidez dupa ideea ca nu voi sti niciodata cum e ceva ce ma intereseaza daca nu incerc, ca sa nu am apoi regrete. E si asta un punct de vedere. Ar trebui sa fiu mai indrazneata, ar trebui sa... pfff, any other suggestions? I'm open to read them, not necessarily to apply them.
In rest... Se vede ca a venit primavara pe bune, fiindca alergia mea la polen e in floare, fatza ma mananca ceva de groaza, plus roseatza :) Nu-i problema.
Gimnastica de azi a fost din belsug, nu gluma.
Cred ca avem nevoie de mai multe iesiri de genul asta; eu as prefera in afara Bucurestiului, pentru 2 zile, sa nu ne grabim.
Intotdeauna e loc de mai bine.
Lorena
vineri, 12 martie 2010
sâmbătă, 6 martie 2010
marți, 16 februarie 2010
sâmbătă, 6 februarie 2010
Imbujorare mare
Asta seara, microbuzul de Ploiesti. Dinspre Valeni. Ma urc si gasesc ultimul loc, la geam, no, ca e bine si asa, decat spanzurata pe culoar. Fata de langa mine coboara in 5 minute. Se urca doi baeti. Da, baeti, am scris ok. Unul s-a asezat langa mine, altul mai in spate. Eu oricum aveam castile in urechi si ma mai fataiam pe net de plictiseala. Intre timp, mai aud niste cuvinte de genul: "-Are mp3. -Ce ma? -Em pe trei!". Cred ca vorbeau de iPod-ul din mana mea. Cred. Mai schimba niste replici baetzii nostri, pana ce se linistesc apele. Eu imi vedeam in continuare de ale mele dispozitive, doua la numar. Baiatul de langa mine - liniste. Hmm, mai bine ca s-au potolit, nu interesa pe nimeni cu cine si unde se intalnesc ei in seara asta.
La un moment dat, simt ca ceva se indreapta spre mine. Poate n-o avea loc individu' pe scaun, desi ma indoiesc. Mai trec cateva minute si cometa se indreapta si mai aprig spre mine... Mmm, dubios. Ma uit, baeatu' ce facea: dormea. Pana aici, nimic anormal. Unde dormea? Fix pe mine, pe umarul meu. Haigt! M-a umflat un ras de am zis ca nu e adevarat. Nu mai puteam sa ma misc deloc, printzu' se impingea si mai mult in culcus. Ba, baete, ba, da' chiar esti... penal :)) Am vrut sa scriu un mesaj, mnu, nu am putut, celalalt telefon era in buzunarul de pe partea cu el. Am inceput sa scriu pe internet. Pana la Ploiesti am reusit cu greu sa nu izbucnesc in ras :)) Ala nu se misca nici macar la zdruncinaturi serioase. Nimic.
Ajungem la destinatie. Tovarasu' din spate se ridica. Ala tot nu se trezeste in forfota aia din masina. "Ba, tampitule, ce faci, ma, dormi pe fata asta?" Ala, buimac: "Aaaaa.... pai... da... :D Multumesc mult, pa pa!" =)) Cum era sa ma supar pe el, ca nu mi-a dat cu ranga in cap... doar a dormit mai mult de juma' de drum pe mine. Ningún problema! Bine, acum inteleg, sa se holbeze in mailurile tale, sa asculte ce asculti tu in casti, dar sa doarma pe umarul tau in masina... Cred ca e lesne de inteles ca nu am stiut, nu stiu si nici nu voi sti vreodata cine a fost. Doar ca era un pustan de vreo 20 de ani, genul clabar. Nu ma intereseaza. Dar nu se uita prea curand una din asta :))
Later edit: n-am indraznit sa il trezesc pe baiat, era prea haios, plus ca nu mi-a facut nimic, pana la urma. Am zis sa fiu o draguta. Nu ca n-as fi :)
In rest, sunt in sesiune. Dupa ce am dat cu bata in balta la primul examen (nu, nu l-am picat)... nu gasesc nicio motivatie sa invat la celelalte... Stiu ca, de obicei, lumea cand e in sesiune, trage tare, tata, nu se joaca, chiar daca au frecat menta in restul anului. La mine... nimic si doar sufletu'. N-am idee ce o sa fie, dar un lucru e sigur: ar fi cazul sa imi revin, pana nu e asa de tarziu.
Seara buna sa aveti!
La un moment dat, simt ca ceva se indreapta spre mine. Poate n-o avea loc individu' pe scaun, desi ma indoiesc. Mai trec cateva minute si cometa se indreapta si mai aprig spre mine... Mmm, dubios. Ma uit, baeatu' ce facea: dormea. Pana aici, nimic anormal. Unde dormea? Fix pe mine, pe umarul meu. Haigt! M-a umflat un ras de am zis ca nu e adevarat. Nu mai puteam sa ma misc deloc, printzu' se impingea si mai mult in culcus. Ba, baete, ba, da' chiar esti... penal :)) Am vrut sa scriu un mesaj, mnu, nu am putut, celalalt telefon era in buzunarul de pe partea cu el. Am inceput sa scriu pe internet. Pana la Ploiesti am reusit cu greu sa nu izbucnesc in ras :)) Ala nu se misca nici macar la zdruncinaturi serioase. Nimic.
Ajungem la destinatie. Tovarasu' din spate se ridica. Ala tot nu se trezeste in forfota aia din masina. "Ba, tampitule, ce faci, ma, dormi pe fata asta?" Ala, buimac: "Aaaaa.... pai... da... :D Multumesc mult, pa pa!" =)) Cum era sa ma supar pe el, ca nu mi-a dat cu ranga in cap... doar a dormit mai mult de juma' de drum pe mine. Ningún problema! Bine, acum inteleg, sa se holbeze in mailurile tale, sa asculte ce asculti tu in casti, dar sa doarma pe umarul tau in masina... Cred ca e lesne de inteles ca nu am stiut, nu stiu si nici nu voi sti vreodata cine a fost. Doar ca era un pustan de vreo 20 de ani, genul clabar. Nu ma intereseaza. Dar nu se uita prea curand una din asta :))
Later edit: n-am indraznit sa il trezesc pe baiat, era prea haios, plus ca nu mi-a facut nimic, pana la urma. Am zis sa fiu o draguta. Nu ca n-as fi :)
In rest, sunt in sesiune. Dupa ce am dat cu bata in balta la primul examen (nu, nu l-am picat)... nu gasesc nicio motivatie sa invat la celelalte... Stiu ca, de obicei, lumea cand e in sesiune, trage tare, tata, nu se joaca, chiar daca au frecat menta in restul anului. La mine... nimic si doar sufletu'. N-am idee ce o sa fie, dar un lucru e sigur: ar fi cazul sa imi revin, pana nu e asa de tarziu.
Seara buna sa aveti!
duminică, 31 ianuarie 2010
Te uită cum ninge...
E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa -
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.
(George Bacovia - Decembre)
marți, 26 ianuarie 2010
vineri, 22 ianuarie 2010
marți, 19 ianuarie 2010
miercuri, 13 ianuarie 2010
Das Leben Der Anderen
Das Leben Der Anderen – Vietile altora, un film lung, dar puternic, despre, pana la urma, ce inseamna sa stii sa ierti. Sa vrei si sa poti.
Merita vizionat. Desi prima intentie e sa spun mai multe despre actiunea lui, ma limitez la a dezvalui ca protagonisti sunt :
1) doi actori germani pe care i-am tot vazut in diverse filme de exceptie (Sebastian Koch, Ulrich Tukur),
2) alti doi actori de exceptie, descoperiti acum (Ulrich Mühe, Martina Gedeck).
Enjoy!
Merita vizionat. Desi prima intentie e sa spun mai multe despre actiunea lui, ma limitez la a dezvalui ca protagonisti sunt :
1) doi actori germani pe care i-am tot vazut in diverse filme de exceptie (Sebastian Koch, Ulrich Tukur),
2) alti doi actori de exceptie, descoperiti acum (Ulrich Mühe, Martina Gedeck).
Enjoy!
luni, 11 ianuarie 2010
Imi place...
Imi place cand colega mea se uita pe fotografiile ei, ii sunt dragi si de aia le priveste in felul ala, e incantata de ce vede, mai ales pe cine vede, asociindu-le cu momente de bucurie.
Ma gandesc ca eu nu imi mai studiez fotografiile, fie ca ori imi sunt prea dragi, unele, fie exista cate un element al compozitiei lor care sa ma intristeze, oarecum, la altele. Adica nu mai stau sa ma uit pe poze vechi in care apar eu, alaturi de altii. Pentru asta trebuie sa fiu detasata, ori de multe ori sunt… tensionata.
Insa, mi-a facut placere, si in seara asta, sa ii vad colegei mele placerea si seninatatea-i degajata pe chip. Ii fur si eu putin din ele...
:),
Lorena
Ma gandesc ca eu nu imi mai studiez fotografiile, fie ca ori imi sunt prea dragi, unele, fie exista cate un element al compozitiei lor care sa ma intristeze, oarecum, la altele. Adica nu mai stau sa ma uit pe poze vechi in care apar eu, alaturi de altii. Pentru asta trebuie sa fiu detasata, ori de multe ori sunt… tensionata.
Insa, mi-a facut placere, si in seara asta, sa ii vad colegei mele placerea si seninatatea-i degajata pe chip. Ii fur si eu putin din ele...
:),
Lorena
Abonați-vă la:
Postări (Atom)